Într-un decor natural superb, cu alei de pământ și pietre care străbat o pădurice tăcută, două bisericuțe încremenite într-o stană de piatră vorbesc de trecut și viitor, lasând minții o clipă de odihnă, iar inimii mult sprijin și nădejde pentru mai departe. Cu suflet venit dintr-o „istorie de sate şi de preoți”, paradisul rupestru de la Șinca Veche e clădit din vechi rugăciuni, șoptite neistovit, prin veacuri, în liniştea limpede a pământului.
Un ansamblu monahal străvechi, ascuns într-o coastă de deal, adună două biserici de rit ortodox, un turn clopotniță și alte două anexe, care au servit desfășurării vieții religioase pe aceste meleaguri între secolele al XIV-lea și al XVIII-lea. Toate au fost tăiate în stâncă de călugări sihaștri, retrași în păduri pe vremea unei prigoane istorice. Cu încăperi spectaculoase, săpate într-un jgheab de piatră nisipoasă, bisericuțele din peșteră răzbesc printr-o turlă subterană până la suprafața pământului, pentru a primi lumină de sus, din înaltul cerului, amintind de legătura cu Dumnezeu şi de ajutorarea semenilor deopotrivă. Din altarul scobit în gresie nisipoasă, spre chiliile strâmte și întunecoase se simt încă pașii vechilor călugări, care umblau cu cărţile după razele soarelui pentru a vedea să cetească Evanghelia.
Șinca Veche e o bijuterie cu plan basilical romanic, săpat și modelat cu ciocanele, cu bolţi semicilindrice care se arcuiesc peste nava centrală şi peste pronaos. Cupole în formă de calotă semisferică acoperă absidele. Există și un iconostas și două uşi care separă altarul de naos. Turnul clopotniţă tronează peste ele, amintind coborârea spre noi a Domnului, cel aflat aproape de toate și mai presus de toate deopotrivă.
Poate că începuturile mănăstirii de pe Dealul Pleșu coboară mult înainte de veacul al XVIII-lea, dar numai cercetări arheologice amănunțite ar putea stabili reala ei vechime. Primele date scrise spun că mânăstirea exista la 1700, atunci când a început persecutarea creștinilor ortodocși din Transilvania.
Un bănuț de bronz spune mai departe povestea, vorbind despre viața acestui loc o bună vreme după 1800. Nici data la care au fost părăsite cele două biserici nu este, deocamdată, cunoscută. După o vreme în care le-a oferit sihaștrilor adăpost, lăcașele din coasta dealului Pleșu au fost uitate, se pare, vreme de două secole, lăsate în grija cerului din care își extrag, printr-un turn, esența. Ploile și gerul, sau poate un cutremur nimicitor, au fărâmițat roca moale, astupând intrările, în timp ce natura a ascuns lăcașul în paradisul său, așa cum făcuse dintotdeauna.
După 1990 și-au amintit de ea cei care-i simțeau inima pulsând încă în pământ. Începând din 2005, cele două biserici din stâncă au fost scoase de sub aluviuni masive, adevărate „troiene” de lut, la care s-a adăugat nisipul rezultat din erodarea sedimentelor de gresie moale de deasupra tavanului de rocă. Au fost aduse la lumină cu răbdare și dragoste, doar excavând manual, de vreme ce orice intervenţie mecanizată risca să producă deteriorări iremediabile unor roci atât de fragile. Echipa de arheologi a căutat inscripţii referitoare la începuturile, funcţionarea şi sfârşitul acestor monumente sau despre unele „piese de mobilier” obligatorii în bisericile ortodoxe, amintite până atunci de izvoarele scrise.
Timpul a adăugat acestui loc toate darurile sale. Despărțit de cărări șerpuitoare de bisericuțele străvechi, pe versantul de apus al Dealului Pleșu, este Paraclisul „Sfântul Nectarie” şi un nou corp de chilii al Mănăstirii Şinca Veche, ansamblu ridicat în 2006. În ultimii ani, călători din toate țările și-au regăsit sufletul și nădejdea în chiliuțele din piatră naturală sau în încăperile de slujbă, toate întunecoase, puternice, învechind asprimea timpurilor. Măcar și doar pentru o clipă au înțeles, poate, rostul vieții sau trecutul românilor ardeleni, dăltuit pe veşnicie în stâncă.
Șinca Veche. Spune povești despre lupta simplă, fără armele vicleniei sau ale puterii lumești, pentru apărarea tradiției, a sufletului și a credinței. Ascuns în inima generoasă a naturii, e un univers delicat și durabil, de cercetat cu simțurile, cu mintea, dar, mai ales, cu sufletul.
