Într-un decor natural superb, cu alei de pământ și pietre care străbat o pădurice tăcută, două bisericuțe încremenite într-o stană de piatră vorbesc de trecut și viitor, lasând minții o clipă de odihnă, iar inimii mult sprijin și nădejde pentru mai departe. Cu suflet venit dintr-o „istorie de sate şi de preoți”, paradisul rupestru de la Șinca Veche poartă, în ecouri, vechi rugăciuni, șoptite neistovit în liniştea limpede a pământului.
Ascuns într-o coastă de deal din Șinca Veche, își poartă de sute de ani povestea un ansamblu monahal stăvechi, constituit din două biserici de rit ortodox, un turn clopotniță și alte două anxe, care au servit desfășurării vieții monahale pe aceste meleaguri între secolele al XIV-lea și al XVIII-lea. Mânăstirile tăiate în piatră vibrează încă în rugăciunea vechilor călugări sihaștri, retrași în păduri pe vremea unei prigoane istorice. Cu nouă încăperi spectaculoase, săpate într-un jgheab de piatră nisipoasă, bisericuțele din peșteră răzbesc printr-o turlă subterană până la suprafața pământului, pentru a primi lumină de sus, din înaltul cerului, amintind de legătura cu Dumnezeu şi de ajutorarea semenilor deopotrivă. Altarul, scobit în gresie nisipoasă, foarte uşor de măcinat, chiar şi numai frecând-o cu degetele, poartă încă ecouri de rugăciuni, în timp ce chiliile strâmte și întunecoase amintesc de vechii călugări care se plimbau cu cărţile după razele soarelui pentru a putea ceti Evanghelia.
Șinca Veche e o bijuterie cu plan basilical romanic, săpat și modelat cu ciocanele, cu bolţi semicilindrice care se arcuiesc peste nava centrală şi peste pronaos. Cupole în formă de calotă semisferică acoperă absidele, există și un iconostas și două uşi care separă altarul de naos. Turnul clopotniţă tronează peste ele, amintind coborârea spre noi a Domnului, cel aflat aproape de toate și mai presus de toate deopotrivă.
Poate că începuturile mănăstirii de pe Dealul Pleșu coboară mult înainte de veacul al XVIII-lea, dar numai cercetări arheologice amănunțite ar putea stabili reala ei vechime. Primele date scrise spun că mânăstirea exista la 1700, atunci când a început persecutarea creștinilor ortodocși din Transilvania. Un bănuț de bronz spune mai departe povestea, vorbind despre viața acestui loc o bună vreme după 1800. Nici data la care au fost părăsite cele două biserici nu este, deocamdată, cunoscută. După o vreme în care le-a oferit sihaștrilor adăpost, lăcașele din coasta dealului Pleșu au fost uitate vreme de două secole, lăsate în grija cerului din care își extrag, printr-un turn, esența. Ploile și gerul, sau poate un cutremur nimicitor, au fărâmițat roca moale, astupând intrările, în timp ce natura a ascuns lăcașul, așa cum făcuse dintotdeauna.
După 1990 și-au amintit de ea cei care-i simțeau inima pulsând încă în pământ. Începând din 2005, cele două biserici din stâncă au fost scoase de sub aluviuni masive, adevărate „troiene” de lut, la care s-a adăugat nisipul rezultat din erodarea sedimentelor de gresie moale de deasupra tavanului de rocă. Au fost aduse la lumină cu răbdare și dragoste, doar excavând manual, de vreme ce orice intervenţie mecanizată risca să producă deteriorări iremediabile unor roci atât de fragile. Echipa de arheologi a căutat inscripţii referitoare la începuturile, funcţionarea şi sfârşitul acestor monumente sau despre unele „piese de mobilier” obligatorii în bisericile ortodoxe, amintite până atunci de izvoarele scrise.
Timpul a adăugat acestui loc toate darurile sale. Despărțit de cărări șerpuitoare de bisericuțele străvechi, pe versantul de apus al Dealului Pleșu, este Paraclisul „Sfântul Nectarie” şi un nou corp de chilii al Mănăstirii Şinca Veche, ansamblu ridicat în 2006. În ultimii ani, călători din toate țările și-au regăsit sufletul și nădejdea în chiliuțele din piatră naturală sau în încăperile de slujbă, toate întunecoase, puternice, învechind asprimea timpurilor. Măcar și doar pentru o clipă au înțeles, poate, rostul vieții sau trecutul românilor ardeleni, dăltuit pe veşnicie în stâncă.
Șinca Veche. Spune povești despre lupta simplă, fără armele vicleniei sau ale puterii lumești, pentru apărarea tradiției, a sufletului și a credinței. Ascuns în inima generoasă a naturii, e un univers delicat și durabil, de cercetat cu simțurile, cu mintea, dar, mai ales, cu sufletul.
